As dori sa scriu doar pentru Tine...
As dori sa incep prin a-ti reaminti ca urmele ce mai zvacnesc in sufletul meu sunt ca niste nori pe care calca un sfant in drumul lui spre infinit. Ciudat. Nu te-am mai vazut de atata timp. Nu te-am auzit si incet-incet incep sa ma tem ca as putea sa te uit... Oare as putea? Nu e o intrebare retorica. E o intrebare la care exista raspuns, insa acel raspuns e doar pentru mine. Il pastrez adanc si tainic. Il protejez ca pe un copil care abia a atins sufletul parintelui si l-a topit dintr-o zvacnet.
Mai trec munti de zile si totul parca abia incepe. Cum se face ca in fiecare zi in care ma trezesc e tot azi, vorba unui scriitor. insa e un azi mai crud si mai palid. Un azi vested pe care il regasesc in fiecare zi mai mutilat si mai singur. Un azi prin care curge acel rau de amintire. Oare amintirile au ecou? Se pot lovi de peretii sufletului, rasfranfandu-se ca niste valuri spre noi? Ne pot lua mintile, lasandu-ne dezgoliti? Primul lucru pe care il tradezi sunt amintirile. Fara ele mai avem putin si intram in epoca mancurtilor. Vom vana caprioare fara cap. Vom manca fructe cu gust de carne si Vom bea apa ce pare ocean.
Pasim, incet dar sigur, pe un drum care stim unde duce, insa refuzam sa recunoastem. Suntem convinsi ca le stim pe toate. Le stim cel mai bine. Le apasam taios. Le retezm din scurt si ridicam mandri capul. Nu suntem cei mai buni. Nu imi dau seama ce ne face sa credem asta. Pana la urma luptam cu noi insine. Mai e putin si nu existam.
Ziceam ca as vrea sa scriu doar pentru Tine... Ca intotdeauna ma arunc pe niste poteci necunoscute ca sa revin tot la Tine... Cel mai bun motiv sa nu te uit.
6 comentarii:
E foarte frumos si in acelasi timp atat de emotionant... Sunt sigura ca mamica ta te urmareste de sus, are grija de tine si de asemenea e foarte mandra de tine, de un copil atat de special. Dar, ea vrea sa te vada fericit si nu suferind... Si fii sigur, ca Dumnezeu nu va permite niciodata ca amintirea ei sa se piarda din sufletul tau, nu e posibil sa uiti persoana cea mai importanta din viata ta!
Este foarte importatnt ca parintii sa lase amintiri in sufletul copilului si mamica ta face parte din ei spre deosebire de alti parinti. Ma refer la faptul ca unii parinti nu provoaca amintirinici nici cind sunt in viata (prezenta fizica)si nici atunci cind trec in nefiinta (prezenta spirituala).Nu trebuie sa lupti cu ceea ce este inevitabil,cu ceea ce de fapt ne urmareste pe noi toti. Important este ca si noi sa raminem in amintirele urmasilor nostri deoarece personalitatea nu se masoara in timp.Trebuie sa te bucuri ca ai amintirea pe care nu poate sa-ti o ia nimeni, mamica ta este chiar si acum cu tine de fapt totdeauna va fi !
Sa fie oare asa? Sa fim intr-adevar noi cei care tradeaza amintirile? Ciudat! Mereu am simtit contrariul...
Privesti inapoi si doare! Doare pentru ca doar acum realizezi cat era de bine- un cuvant, un zambet, o mangaiere, sau o simpla privire...undeva, candva, cineva...
Si nimic nu va mai fi la fel! TU nu vei mai fi la fel! Si ti-e frica! Daca vei uita? Daca nu vei mai simti vreodata la fel? Daca nu vei mai sti sa apreciezi?
Te simti tradat si neputincios! Te revolti...cauti raspunsuri...simti ca nimic nu mai are sens...
Dar trebuie sa mergi mai departe! SINGUR...crezi tu! Doar ca nu esti deloc singur. Nu datorita amintirilor in care te cufunzi ci datorita acelor persoane minunate care ti-au atins viata si te-au facut cine esti IN PREZENT! Nu sunt doar o simpla amintire...Sunt parte din tine! II regasesti in fiecare gand, in fiecare gest, in fiecare alegere, in esecuri si in reusite..
Tradarea cea mai mare este sa uiti cine esti cu adevarat! Uitandu-te pe tine, ii uiti pe ei!
Nu cred in amintiri! Amintirile suntem NOI! AICI si ACUM....mereu!
evident ca amintirile au ecou...e zambetul de dimineata si mirosul de craciun,e sentimentul de 'acasa' si caldura dinauntru..e tot ceea ce suntem. pentru ca amintirile sunt ce ramane dupa ce ne uitam la ceas. si ne pot dezgoli, ne zdruncina, ne zgarie, ne dezbraca de speranta si ne dor cu fiecare bataie de inima. dar sunt ale noastre, si sunt parte din noi. din ce am trait, sunt fragmentele pe care nu le regretam...le tinem strans si le tragem dupa noi...oricunde, oricand.
Buna seara, Alexandru!
Te rog sa mai scrii pe blog :)
Ah... ce scrii tu aici are un oarecare iz de literatura sud-americana. Ti-am gasit blogul intamplator si l-am citit cu mare placere. De ce m-am oprit tocmai in dreptul acestui text? Ei bine... pentru ca m-a induiosat teribil. Stii, tema pe care ai abordat-o este si pentru mine un teren minat. N-as indrazni sa spun ca inteleg simtamintele care te-au impins sa scrii randurile acestea pentru ca am convingerea ca la trairile noastre intime nu are nimeni acces. Ele raman pe veci captive in miezul fiintei noastre. Pot, insa, intui intrucatva ce ti-a impovarat sufletul asa de tare.
Mie mi s-a intamplat sa interiorizez in asa mare masura ceea ce s-a intamplat cu mama, incat acest lucru a devenit in mod bizar o noua dimensiune a eului meu, sub greutatea careia simt uneori ca mi se naruie intreaga fiinta. Golul pe care l-a creat in mine disparitia ei e uneori atat de greu... ma simt precum batranul Atlas, care sustine povara lumii pe umerii sai.
Of... ar fi atatea de spus. Poate am sa-ti mai scriu candva despre gandurile care nu-mi dau pace, cu speranta ca poate astfel le impac. Sa vedem.
Trimiteți un comentariu